Scris de: Brîndușa Luminița CÎMPAN
Colegiul Alexandru cel Bun, Gura Humorului, Suceava
Școala online a fost un timp al perfecționării în vederea utilizării tuturor platformelor și a formelor de comunicare existente deja sau inventate din mers. A fost o perioadă de perfecționare în TIC, de adaptare la noi cerințe, nu a fost foarte ușor dar s-a dovedit în cele din urmă utilă. A existat un timp pentru orice webinar din ofertă, o șansă în plus pentru fiecare dintre noi de a accesa, de a se instrui, de a lucra și de a învăța. Profesorul din mine a asimilat mai multe cunoștințe despre predarea online decât mi-aș fi dorit, nefiind pasionată de domeniul gadgeturilor. Inițial cu reticență, cu emoție și ezitare dar treptat cu mai mult interes și curaj sau cu senzația de obligație, acum pot afirma că mă simt mai completă prin informare.
În această perioadă, a pandemiei, omul din mine a învățat despre oameni. În zile, în luni și în fiecare moment. A fost timp pentru descoperire iar situațiile, rapoartele, activitățile desfășurate au oferit șansa unei regăsiri între noi, oamenii. Fie că e vorba despre adulți sau adolescenți, pandemia ne-a găsit pe toți un pic derutați și confuzi, pe unii bucuroși că școala a devenit un loc închis, pe alții stresați de apariția unor noi tipuri de activități care presupuneau noi abilități, dar ne-a inclus într-un vârtej al descoperirii și al auto-descoperirii.
Ca profesor am aflat, într-un context diferit, că elevii, omuleții care mă asigură că exist ca om și ca pedagog, înțeleg să-ți fie alături și în izolare. A fost o perioadă petrecută pe Zoom, pe Classroom, pe Meet, cu teme, cu sarcini, cu deadline. Luni de vizualizări, de stres, de aglomerare de sarcini de lucru pentru ei, cu zile când cred că au fost și ei depășiți de cerințe sau poate chiar nu au avut chef să răspundă provocărilor. Totuși acum, în momentul în care m-am uitat peste catalogul de pe Classroom, am realizat că s-au implicat, au lucrat, au studiat și au empatizat. Îi iubesc și îmi iubesc meseria pe care am ales-o de foarte timpuriu. Iubesc dorința copiilor mei de a menține ritmul, de a învăța unde și cum să posteze o temă, de a întreba și de a participa. Am încercat mereu să mă imaginez elev în pandemie și am constatat că nu-mi place ideea, e prea mult, prea des și prea greu. Formată într-o școală în care comunicarea era destul de limitată, simt nevoia să mă mândresc cu elevii din clasele la care predau, o mână de oameni în devenire, și să le mulțumesc tuturor pentru puterea de a accepta un nou stil de lucru și pentru că au înțeles. Pur și simplu au înțeles.
Ca profesor diriginte, întâlnirea săptămânală cu clasa, pe Zoom sau pe Meet, a avut, realizez acum, rolul de mă ajuta să cunosc și mai bine colectivul. Clasa mea este a IX-a, clasă de început, iar săptămâna Școala altfel a reprezentat și pentru ei și pentru mine o provocare: zile în care am colaborat, ne-am cunoscut, ne-am solicitat reciproc și am petrecut timp împreună. Nu cred că fiecare zi a însemnat pentru copiii mei, cei 29 de frumoși, un zâmbet larg, dar au răspuns prezent, i-am regăsit punctuali, responsabili, dornici să se vadă, să comunice și plini de dorința de a se conecta. Îmi amintesc câteva cuvinte ale unei eleve din clasă, din Republica Moldova, care deși departe a reușit să fie alături de colegi de fiecare dată, Valeria: In timpul acestor zile m-am simțit mai aproape de colegii mei, mi-a plăcut foarte mult sa îmi fac tema și să văd ce au făcut și ei. Cel mai mult mi-a plăcut să vizionez clipul în care erau colegii mei și am înțeles cât de mult țin la ei și cât de dor îmi este de momentele când eram împreună. Cred că aceste zile au fost minunate, zile in care am înțeles foarte multe.
Ca profesor la colegiul în care lucrez de 28 de ani, simt permanent dorul revederii colegilor dar echipa managerială a reușit să fie mereu alături de noi, cu comunicate, cu îndemnuri și sfaturi, ne-am regăsit pe Zoom și realizez în fiecare zi cât dor îmi este de comunicare reală. Chiar dacă din spatele ecranului, sentimentul de apartenență la un colectiv se simte sau se transmite, iar comunitatea există și în virtual, mai caldă și mai sinceră.
Ca membru al catedrei în care îmi desfășor activitatea, în această perioadă am avut oportunitatea să comunic cu colegii cu aceeași specializare, cred că ne-am reconstruit colectivul, pe alte baze, prin alt tip de relații dar mai trainic. Ne-am exprimat nemulțumirea, ne-am transmis dorul de școală reală dar în același timp am fost mereu acolo, cu responsabilitate. Sunt mândră că fac parte dintr-o catedră activă, dornică de perfecționare continuă, niște oameni în primul rând, cu probleme acasă, ca fiecare dintre noi, dar dăruiți profesiei pe care o practică.
Și nu în ultimul rând, am descoperit și oamenii de acasă, i-am găsit pe copiii din clasa mea în locul lor special și unic, cel în care cântă, dansează, citesc, se preocupă de un animal de casă sau de gospodărie. Am simțit în permanență prezența sau cel puțin sufletul părinților din acele momente, cei care au înțeles că e nevoie și de ei în crearea unui cadru perfect pentru a continua educația. Respect pentru părinți, pentru comunitatea de acasă a fiecărui elev, pentru cei care i-au ajutat să rămână sănătoși, să fie deschiși la nou și participanți la noua formă de predare/ învățare/ evaluare.
Aș încheia cu un scurt mesaj primit de la o mamă, într-o dimineață, mesaj care mi-a înseninat ziua plină de nori și ploaie și care e suficient ca să mergi mai departe: „Vă iubim, dominișoara dirigintă! Cu respect,…”
