Scris de: Profesor SORICU Alina (Limba și Literatura Română)
Școala Gimnazială VOETIN, Sihlea, județ Vrancea
M-am gândit mult cum să încep aceste rânduri și nu îmi doresc ca ele să fie despre mine, profesor, ci despre elevii mei, la care mă gândesc mereu și care merită din plin să fie scrise despre ei. Ei sunt supereroii mei !
Sunt cadru didactic într-un sat din județul Vrancea. Sat ascuns printre drumuri prăfuite, cum îmi place să spun, dar care păstrează prin elevii săi inocența, naivitatea și puritatea, de mult parcă pierdute în societatea de azi. Mi-am început activitatea anul trecut și așa i-am cunoscut pe cei care azi îmi oferă lecții după lecții, deși în mod bizar eu sunt profesorul, nu ei. Petrecând timp cu ei: școală, activități, concursuri, am început să le cunosc poveștile, durerile, lipsurile, de aceea când a început tot haosul școlii on-line, prima reacția a mea a fost de teamă, teamă că tot ce am construit cu ei în doi ani de zile se va șterge din cauza neajunsurilor sau indiferenței. Teama că nu vom reuși. Dar povestea noastră, a celor de la Școala Voetin, nu are un final trist. E ca în basme, binele învinge răul.
Păstram și înainte legătura pe internet (cu unii), ne scriam mereu și niciodată nu m-au deranjat mesajele lor stângace, pentru că am apreciat că se gândeau la mine sau cereau explicații suplimentare în rezolvarea sarcinilor de lucru. Și totuși, în urma situației apărute în luna martie, lucrurile s-au schimbat pentru noi, pentru ei în special. Școala avea să devină on-line. Așadar, am lăsat în urmă clasa, colțul de lectură, pauzele zgomotoase și curtea plină de verdeață, unde am făcut atâtea ore pline de farmec, cu soarele bâtând printre crengile nucului bătrân. Am ajuns în fața unor ecrane,reci, dar care ne permit totuși să ne zâmbim zilnic.
Am început prin a explica tuturor situația și, spre uimirea mea, elevii au răspuns cum nu mă așteptam. În ciuda situațiilor de acasă, în aproximativ o saptămână, majoritatea copiilor erau prezenți prin Microsoft Teams, Zoom, Messenger sau Whatsapp. Dar nu m-am oprit aici. Aveam și elevi cu o stare materială preacară și un lucru mi-e clar : TOȚI COPIII AU DREPTUL LA EDUCAȚIE. Am început să scriu la asociații, să cer ajutor pentru cei mai puțini norocoși, am rugat colegii din clasă să meargă la ei acasă, am căutat numere de telefon ale părinților, deși uneori răspunsul mă durea : Nu are cu ce, doamnă, avem un singur telefon cu butoane toți acasă, ca să mai vorbim și noi la nevoie.
Dar nu am renunțat, nu renunț când vine vorba despre ei. Și am reușit! Am ajutat pe câțiva dintre ei și acum în fiecare dimineață mă salută când începe ora de română, fericiți că pot și ei să învețe.
Școala on-line se desfășoară acum fără probleme la noi ( exceptând uneori semnalul care ne dă bătăi de cap), iar asta nu are decât să mă bucure.
E o lecție poate pentru noi toți, pentru cei mai norocoși, o lecție despre cum niște copii, dintr-un sat, reușesc să învețe, prin eforturi mari, dar fără să se plângă. O lecție despre cum voința și implicarea destramă obstacolele din jur. Dacă ne dorim cu adevărat, reușim, nu ?
Pentru toate astea și multe altele…ei sunt supereroii mei!
